Cultura populară românească s-a format odată cu poporul din care facem parte și cu puțin efort, reușim să păstrăm în sinteza originală elemente de tradiție care oferă o continuitate în timp și spațiu.
Fără doar și poate, structura de bază în cadrul comunităților sătești era “neamul”. Acesta era reprezentat de familie și toate persoanele îndrudite, prin afinitate sau nășie. În epoca medievală satele cuprindeau mare majoritate a populației, locuitorii acestora reprezentau un rol hotărâtor în aspect militar sau economic. Obștea sătească a fost menținută ca modalitate de organizare a țărănimi până în secolul XX și chiar după această perioadă au rămas anumite trăsături caracteristice în ceea ce privește proprietatea intelectuală asupra bunurilor, asupra pământurilor și a pășunilor. Toate aceste comunități s-au format pe parcursul Evului Mediu și au transformat peisajul natural într-un veritabil peisaj umanizat, cu elemente de permanență, de locuire neântreruptă.
Așezările au apărut treptat, în timp. Stabilitatea lor a fost redată de sedentarizarea ocupațiilor. În neolitic au început să se formeze cadre de desfășurare a vieții sociale și economice, în ceea ce astăzi denumim cătun (mici sate cu până la 100 de gospodării), satul (așezare rurală mai mare de 100 de gospodării) și crângul (grupări izolate de 2-5 gospodării).
Țăranii din România au fost cei mai abili arhitecți. Tradiţia locuinţei individuale este ancestrală și tehnica de construcție a parcurs toate etapele posibile. De la bordeiul semi-îngopat la casele monocelulare. Cu siguranță putem să atribuim locuinței țărănești titlul de unitate de producție de și formă de cultură, mai ales dacă ne gândim că gospodăria a fost cadrul de desfășurare a vieții de familie, de derulare a unor obiceiuri și de păstrare.